Sesizarea Infracțiunilor vs. Avertizarea de Integritate în România

[Consilier juridic]

Sesizarea Infracțiunilor vs. Avertizarea de Integritate în România

Când vezi o neregulă la serviciu, știi exact ce ai de făcut?

Ce faci atunci când, în calitate de angajat – în special ca funcționar public – descoperi o ilegalitate la locul de muncă? Majoritatea oamenilor cred că „a raporta o problemă” este un singur gest, guvernat de un singur set de reguli. Realitatea juridică din România este însă mai nuanțată și face o distincție critică între două mecanisme complet diferite, cu scopuri și consecințe distincte.

Pe de o parte, Codul penal impune o obligație strictă funcționarilor publici, a cărei nerespectare atrage răspunderea penală. Pe de altă parte, o lege specială, dedicată protecției avertizorilor, oferă un drept protejat, menit să încurajeze raportarea neregulilor fără teama de represalii. A înțelege diferența dintre cele două nu este un simplu detaliu tehnic, ci un pas esențial pentru a acționa corect, eficient și în siguranță.



1. Primul Adevăr: Una este o OBLIGAȚIE cu risc de închisoare, cealaltă este un DREPT cu protecție.

Diferența fundamentală dintre cele două concepte stă în natura lor juridică.

Sesizarea infracțiunilor (Art. 267 Cod penal) este o obligație legală imperativă. Aceasta se aplică exclusiv funcționarilor publici și nu este opțională. Legea le impune acestora să sesizeze organele competente atunci când iau la cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni în legătură cu serviciul lor. Nerespectarea acestei obligații este, în sine, o infracțiune și se pedepsește cu închisoare sau amendă.

Raportarea încălcărilor legii (Legea 361/2022) este un drept subiectiv garantat. Acest drept este disponibil atât angajaților din sectorul public, cât și celor din sectorul privat. Exercitarea lui este voluntară, iar scopul său principal nu este de a sancționa, ci de a oferi un cadru sigur pentru semnalarea neregulilor, protejând persoana care raportează (avertizorul) împotriva oricăror forme de represalii.


2. Al doilea Adevăr: Nu orice "neregulă" se raportează la fel. Obiectul face diferența.

Aria de aplicare a celor două mecanisme este complet diferită, iar funcționarul trebuie să identifice corect natura faptei pentru a alege calea legală adecvată.

Obligația de sesizare penală vizează un spectru restrâns și specific: fapte care, conform legii penale, constituie infracțiuni (de exemplu, fapte de corupție, abuz în serviciu etc.). Mai mult, aceste infracțiuni trebuie să fie descoperite de funcționar în legătură cu atribuțiile sale de serviciu. Este esențial de înțeles că această obligație se activează doar atunci când funcționarul are cunoștințe certe despre faptă, nu simple bănuieli sau zvonuri. Aprecierea finală aparține organelor judiciare, dar funcționarul acționează pe baza unor informații concrete.

În contrast, dreptul de a raporta prin Legea 361/2022 (legea avertizorului) are o arie de acoperire mult mai largă. Avertizorul poate raporta orice încălcare a legii observată în context profesional. Aceasta poate include fapte de natură penală, dar și încălcări administrative, financiare, disciplinare sau de orice altă natură.


3. Al treilea Adevăr: Cui te adresezi CONTEAZĂ. O sesizare trimisă greșit te poate costa libertatea.

În materie penală, nu există flexibilitate. Alegerea greșită a destinatarului nu este o eroare procedurală, ci un eșec în îndeplinirea obligației legale, cu posibile consecințe penale directe.

În cazul obligației penale, sesizarea trebuie făcută direct și exclusiv organelor de urmărire penală: Parchet, Poliție, Direcția Națională Anticorupție (DNA) sau DIICOT. Legea este extrem de clară în această privință. A raporta fapta pe cale ierarhică sau către o altă autoritate nu te exonerează de răspundere.

Dacă sesizarea e făcută unui alt organ, nu înseamnă că făptuitorul şi-a îndeplinit obligaţia impusă de lege şi, în acest caz, el va răspunde penal, în conformitate cu prevederile art. 267 Cod penal.

Pe de altă parte, Legea avertizorului oferă flexibilitate. Raportarea se poate face prin canale interne (structuri special desemnate în cadrul instituției sau companiei), canale externe (către autorități competente, precum Agenția Națională de Integritate (ANI), ANAP, sau chiar DNA, în funcție de natura faptei) sau, în condiții stricte, chiar prin divulgare publică (către presă sau ONG-uri).


4. Al patrulea Adevăr: Nu trebuie să alegi. Poți (și adesea ar trebui) să le faci pe amândouă.

Cele două mecanisme nu se exclud, ci trebuie privite ca o strategie în doi pași, esențială pentru orice funcționar public care dorește să acționeze corect, dar și să se protejeze. Logica este simplă: mai întâi, îți îndeplinești obligația legală pentru a evita răspunderea penală, apoi, îți activezi dreptul la protecție.

Să luăm un exemplu practic: un funcționar public observă o situație care indică săvârșirea unei infracțiuni de luare de mită.

Acțiunile corecte sunt:

1. Mai întâi, îndeplinește obligația: Funcționarul trebuie să sesizeze de îndată Parchetul sau DNA, conform obligației impuse de art. 267 din Codul penal. Prin „de îndată”, legea înțelege un termen rezonabil, de regulă 1-3 zile lucrătoare de la momentul în care a conștientizat clar fapta, evitând orice amânare nejustificată. Aceasta este o prioritate absolută pentru a evita săvârșirea infracțiunii de omisiune a sesizării.
2. Apoi, obține protecție: Independent de sesizarea penală, funcționarul poate face o raportare și prin canalele prevăzute de Legea 361/2022. Poate folosi canalul intern al instituției sale sau poate face o raportare externă la ANI. Acest al doilea pas îi conferă statutul de avertizor și acces la toate măsurile de protecție prevăzute de lege.

Ideea centrală este că raportarea ca avertizor nu înlocuiește obligația penală, dar o completează, aducând funcționarului garanții și măsuri de protecție esențiale împotriva unor posibile consecințe negative la locul de muncă.


5. Al cincilea Adevăr: Protecția împotriva represaliilor nu este automată, ci un drept specific avertizorilor.

Unul dintre cele mai importante aspecte de reținut este că simpla îndeplinire a obligației de sesizare penală (conform art. 267 Cod penal) nu oferă, prin lege, un mecanism specific de protecție împotriva represaliilor la locul de muncă.

Aici intervine valoarea adăugată a Legii 361/2022. Statutul de avertizor de integritate vine la pachet cu un set robust de măsuri de protecție, concepute special pentru a-l apăra pe cel care raportează. Printre cele mai importante garanții se numără:

* Interdicția totală a represaliilor: Legea interzice explicit orice formă de represalii (concediere, retrogradare, hărțuire etc.) împotriva avertizorilor (Art. 22).
* Protecția în instanță: Dacă un avertizor contestă o măsură luată împotriva sa, angajatorul, nu avertizorul, trebuie să dovedească în fața instanței că măsura a fost justificată și nu are legătură cu raportarea făcută (Art. 23).
* Consiliere și sprijin: Agenția Națională de Integritate (ANI) are obligația de a oferi consiliere și sprijin avertizorilor pentru a-și înțelege și exercita drepturile (Art. 24).
* Asistență și garanții în cercetarea disciplinară: Avertizorul beneficiază de asistență juridică gratuită și de o transparență sporită a procedurii: la cererea sa, trebuie invitată presa și un reprezentant al salariaților, iar nerespectarea acestor reguli duce la nulitatea sancțiunii (Art. 26).


Concluzie: Integritatea informată este cea mai puternică formă de curaj

A cunoaște diferența dintre obligația penală de sesizare și dreptul de a raporta ca avertizor de integritate nu este un exercițiu teoretic. Este un instrument esențial pentru orice profesionist care, confruntat cu o ilegalitate, dorește să acționeze corect, în deplină conformitate cu legea, dar și protejat de posibile consecințe negative. Integritatea nu înseamnă doar a face ceea ce este corect, ci și a ști cum să o faci în mod eficient și sigur.

Acum că știi diferența, te simți mai pregătit să acționezi corect în fața unei ilegalități?

Mai multe, aici: viewtopic.php?p=164082#p164082